*Fragment din jurnalul lucrărilor de construcţii la canalizarea oraşului - 1911
Istoricul alimentării cu apă la robinet şi al canalizării în Timişoara debutează cu construcţia canalizării şi a Staţiei de epurare a apelor uzate, finalizată în anul 1912 urmată de punerea în funcţiune a unei uzine de apă cu sistemul de distribuţie aferent, doi ani mai târziu.
Din istoria canalizării
Încă din anul 1894, primăria a încercat să găsească o soluţie tehnică pentru proiectarea unui sistem de canalizare eficient. Pentru aceasta a fost organizat un concurs internaţional cu premii în valoare de 14.000 de coroane. În zilele noastre aceşti bani ar însemna echivalentul a 20.000 de Euro. Pe atunci, oraşul avea 46.000 de locuitori şi o suprafaţă de 750 de hectare. În caietul de sarcini s-a cerut să se ţină cont de dezvoltare a oraşului la 75.000 de locuitori şi să fie un sistem de canalizare unitar.
Consumul specific de apă în centrul oraşului s-a considerat a fi 150 l/om/zi, iar la periferie 100 l/om/zi. S-au pus la dispoziţia firmelor toate hărţile topografice ale oraşului. La concurs s-a prezentat un număr de 10 proiecte de canalizare, care au fost analizate de către specialişti din cadrul primăriei, acordându-se trei premii. Premiul I, un inginer din Sofia, premiul II şi III, doi ingineri din Köln. Concluziile acestor specialişti au fost asemănătoare: datorită pantei naturale foarte reduse a oraşului, costurile de execuţie ar fi fost foarte mari, motiv pentru care proiectele nu au fost realizate. Aceeaşi soartă a avut şi proiectul de canalizare întocmit în 1904 de Ignaz Orban, inginer-şef în cadrul primăriei.
Trei ani mai târziu, lui Stan Vidrighin, inginer în cadrul serviciul tehnic din cadrul primăriei, i se încredinţează ca sarcină de lucru găsirea unei soluţii eficiente pentru canalizarea şi alimentarea cu apă a oraşului. Pe atunci avea 31 de ani. Primar la acea vreme era Carol Telbisz care, timp de aproape trei decenii cât s-a aflat la conducere
(1885-1914), a reuşit să ridice urbea la un nivel la care nimeni nu se aştepta. Stan Vidrighin a fost trimis pe banii primăriei în multe oraşe din Europa pentru documentare. Întors în ţară, el a proiectat sistemele de alimentare cu apă şi de canalizare ale oraşului Timişoara pe care le-a pus în execuţie, de data aceasta, cu succes. Costurile execuţiei canalizării s-au ridicat la peste 4 milioane de coroane, la care se adăugau anual 30.000 de coroane pentru întreţinere. În anul 1913, primăria a făcut rost de bani printr-un împrumut de la o bancă din Elveţia. Primăria din acea vreme, numită Consiliul comunal, a achitat trei rate până în anul 1915. După anul 1919, datoria a fost transmisă către Administraţia românească a Timişoarei, odată cu instaurarea noii guvernări. Ca urmare a dobânzilor mari, datoria ajunsese, în anul 1924, la suma de trei milioane de franci elveţieni, datorie care a fost convertită la 61 milioane lei aur, sumă ce a fost ulterior achitată în rate semestriale.
*Aspecte din timpul lucrărilor de construcţii la canalizarea oraşului - 1911
Lucrările de canalizare au început cu construcţia celor două colectoare de pe malul stâng şi drept al Begăi, în 13 mai 1909. Pentru execuţie a fost contractată o firmă din Budapesta, Grünwald Testvérek. Firma a avut doi ingineri-şefi care au făcut consemnări amănunţite în jurnalul de construcţie.
Pe partea dreaptă a Begăi adâncimea colectorului principal era de patru metri, iar pe partea stângă de cinci metri. În prima zi de lucru, pe partea dreaptă a râului Bega au fost 227 de muncitori, iar pe partea stângă – 209. Pe parcursul înaintării lucrărilor a crescut şi numărul de muncitori, ajungându-se în luna iulie la peste 600 de muncitori.
La magaziile de materiale şi la ateliere lucrau circa 20 de muncitori. Majoritatea muncitorilor provenea din satele din jurul Timişoarei, iar seara se retrăgeau la casele lor. Existau şi muncitori străini care erau cazaţi câte doi în mai multe locaţii din oraş.
În data de 2 iunie, la atelierele din Fabric a început realizarea de conducte confecţionate după şabloane. În luna august 1909 au început lucrările la colectoarele secundare, atât pe partea dreaptă cât şi pe partea stângă a malurilor canalului Bega.
Soluţia tehnică găsită de Vidrighin, vizavi de viteza redusă de curgere a apelor uzate în canalizare, datorată pantei naturale reduse a oraşului, a fost amplasarea în anumite zone a unor bazine cu apă pentru spălarea periodică a canalelor. Bazinele se alimentau cu apă din râul Bega, prin cădere liberă sau prin pompare. Unele erau alimentate cu apă adusă din foraje prin pompare.
Condiţiile de lucru la canalizare erau foarte grele. Spălarea reţelei de canale subterane se făcea cu ajutorul unor discuri dirijate de un lucrător, prin intermediul unor prăjini de lemn, care erau prelungite prin îmbinare pe măsură ce discul înainta. Un alt lucrător cobora într-un cămin din aval şi colecta depunerile, cu ajutorul unei lopeţi, într-o găleată care era ridicată la suprafaţă cu un scripete simplu. Depunerile erau încărcate în mijloace de transport speciale şi erau transportate la depozitele de gunoi din afara oraşului.
Stan Vidrighin, în data de 30 aprilie 1911, închide jurnalul de construcţie al canalizării pentru a deschide un altul: jurnalul de construcţie al Staţiei de epurare.
În acel moment, reţeaua de canalizare era de 462 de kilometri. În data de 29 aprilie 1911, fără nici o zi de pauză, Vidrighin a început coordonarea construcţiei Staţiei de epurare. Deja era o altă etapă, un alt contract de execuţie.
Jurnalul de şantier al staţiei de epurare consemnează în detaliu corespondenţa
dintre antreprenor şi beneficiar
În jurnalul lucrărilor de construcţii de la staţia de epurare sunt consemnate realizările zilnice şi observaţiile făcute de coordonatorii lucrărilor. Jurnalul este, de fapt, un dialog permanent între reprezentanţii primăriei oraşului liber crăiesc Timişoara şi reprezentanţii antreprenorului, Construcţii Generale Budapesta. Chiar dacă dialogul se transformă, pe alocuri, într-o dispută, formulele de adresare rămân, pe tot parcursul jurnalului elegante, cele uzuale fiind „onoratului domn” sau „nobilului domn”.
Principalii „acori” ai jurnalului sunt, din partea beneficiarului - Stan Vidrighin, inginer constructor, şi coordonator al lucrărilor, şi Antal Tumo, revizor orăşenesc, maistru al apelor orăşeneşti din Timişoara, iar din partea antreprenorului - Károly Langer şi Károly Kuncz.
Jurnalul începe astfel: „La 18 aprilie 1911 a fost predat executantului amplasamentul de lucru, cu măsurătorile expuse în figura de mai jos. Lucrările de excavaţie au fost executate de către primăria oraşului până la cotele notate. Semnat Stan Vidrighin”… şi se încheie astfel: „Nici până în ziua de azi nu a fost montat peretele de sticlă din sala maşinilor. Prin urmare, dacă până în data de 24 decembrie nu se va lua nicio măsură pentru montarea acestui perete, veţi suporta cheltuielile ce comportă această lucrare, care va fi executată de către primărie. 16 decembrie 1912, Timişoara, semnat Stan Vidrighin.” (Scrisoare adresată firmei de construcţii).
*Sala maşinilor de la staţia de epurare, în timpul construcţiei, 1911-1912
Condiţii grele de lucru în iarna geroasă a anului 1912
Zilnic, la construcţia staţiei au trudit în medie 200 de oameni, majoritatea zilieri. Pe timp de iarnă, numărul acestora a scăzut foarte mult, astfel că, din 14 până în 21 ianuarie 1912, numărul efectiv de muncitori consemnat în jurnal a fost de opt.
Datorită iernii foarte geroase, în această perioadă s-au făcut doar lucrări de montaj în aşa-numitele săli a maşinilor şi a cazanelor. Muncitorii se încălzeau cu patru sobe, care mergeau încontinuu. Pentru că se însera devreme, începând cu 24 ianuarie primăria a pus la dispoziţia muncitorilor şase lămpi electrice, care erau puse în funcţiune de la ora 16.
Din realizările zilnice consemnate în jurnal am să menţionez câteva mai importante, şi anume: 30 decembrie 1911 – sosirea primului grup de pompe Worthington, 3 ianuarie 1912 – montarea utilajelor în sala cazanelor, 31 ianuarie 1912 – sosirea celui de-al doilea grup de pompe, 16 iulie 1912 -pornirea pompelor Worthington şi efectuarea probelor de funcţionare în gol.
În luna iulie, Vidrighin atrage atenţia constructorului că întârzierea punerii în funcţiune a staţiei la data stabilită prin contract atrage după sine penalităţi, uşor cuantificabile, şi chiar dă câteva exemple: dobânzile cumulate aferente creditelor, funcţionarea suplimentară a staţiei de pompare auxiliare, plăţi întârziate către
fabricile de utilaje. Vidrighin spune că toate acestea vor fi imputate antreprenorului, în cazul întârzierii lucrărilor. Károly Langer, reprezentantul firmei antreprenorului, consemnează în data de 28 iulie răspunsul la această observaţie făcută de Vidrighin, şi anume că lucrările vor fi terminate cel târziu la data de 30 iulie. Totodată, solicită un termen limită pentru predarea şi punerea în funcţiune a staţiei, dată care, din păcate, nu se regăseşte menţionată în jurnal. Cert este că, în 22 august, printr-un proces verbal, Károly Langer anunţă că au fost încheiate toate lucrările, inclusiv cele de reparaţii şi că părăseşte Timişoara. Începând cu această dată, în jurnal mai există doar câteva adnotări, făcute de Vidrighin, şi care, probabil, au fost aduse la cunoştinţa firmei constructoare prin intermediul poştei.
Materialul publicat în AquaStiri, nr. 2 si nr. 3 (octombrie si noiembrie 2009), semnate de Cristina Borca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu