„Ruşine celor care ne-au våndut la Wikileaks“ - tuna
Ion Iliescu luna trecută. Plin de avånt proletar, în luna martie, odată cu ieşirea pe ţeavă a scurgerilor wikileaks, Ion Iliescu a ţinut în mod expres să precizeze poziţia sa faţă de chestiunea scurgerilor, a sifonarilor şi turnătorilor care rupeau porţile Ambasadei americane pentru a da cu ciocul la Înalta Poartă, spunånd vrute şi nevrute. Ipocrit ca întotdeauna, şi tăntălău pe deasupra, Iliescu s-a făcut singur de cacao, deoarece şi el se afla, desigur, în råndul sifonarilor la Ambasadă. O telegramă wikileaks dată publicităţii recent, în „Kamikaze“, îl dezvăluie pe Ilici în adevărata sa lumină: „He told ambassador Moses recently that the 1990 student protestors in Bucharest were really pawns of the reestablished historic parties, which were using them in an effort to restore the pre-WW II social order with its enormous disparities of wealth. Whether there is any truth to this interpretation or not, it is indicative of Iliescu’s views. On economic matters, he is pro-reform but wants to protect the workers“.
Ca unul dintre cei care s-au numărat printre organizatorii evenimentelor din Piaţa Universităţii, ştiu cel mai bine că Ilici minţea cum respiră. Partidele istorice dimpotrivă, ne-au pus piedici în timpul Pieţei Universităţii, deoarece erau pånă în gåt înfiltrate cu securiştii lui Iliescu, cu orientări promoscovite binecunoscute.
Culmea, la vremea aceea şi Ambasada americană era înfiltrată de cårtiţe sovietice, cum a fost celebrul Harold James Nicholson, unul dintre cadrele de vårf americane, responsabil cu contrainformaţiile pe spaţiul estic, şi fost şef al biroului CIA în Romånia. Condamnat la 23 de ani de închisoare în 1997, omul a devenit cu adevărat celebru deoarece a reuşit să-şi continue activitatea, din dragoste pentru Rusia, şi din puşcărie, reuşind, din penitenciarul din Oregon să-l pună la treabă şi pe fiul său, care a fost pånă la urmă şi el prins, recunoscånd că spiona pentru Rusia, pilotat de Nicholson din închisoare.
Ilici turna la Ambasada Americană, ca la Ambasada Sovietică, pe vremuri
Aşadar şi americanii îşi au påråţii lor, dar la noi Iliescu se pare că s-a aflat în topul påråcioşilor, reuşind să fie ciocofonist apreciat şi la ruşi, şi la americani. Culmea ipocriziei, Iliescu a afirmat despre politicienii români care au discutat cu oficiali ai Ambasadei SUA, pe teme politice interne, că sunt lipsiţi de personalitate şi decenţă. „Mie nu îmi place bârfa nici când este făcută de oameni simpli, darămite de nişte oameni cu pretenţii. Merg ca nişte oameni fără personalitate să bârfească cu diplomaţi străini“, a spus el la vremea aceea.
Întrebat cum comentează faptul că printre cei care au făcut informări oficialilor SUA au fost şi social-democraţi, Iliescu a răspuns: „Indiferent cine. Lipsa de personalitate şi lipsa de decenţă nu au culoare politică“.
Absenţa decenţei şi a personalităţii nu era o noutate în ceea ce îl priveşte pe Ion Iliescu, însă într-adevăr chiar s-ar fi crezut că lui Tataia Ilici nu-i place bårfa, chit-chat-ul, comentariile şi şuşanele, preferånd din principiu, pe modelul eficienţei sovietice, båtele minerilor.
Iliescu s-a arătat şi foarte nemulţumit de discuţiile stårnite de publicarea de către WikiLeaks a telegramelor Ambasadei Americane la Bucureşti, pe care le consideră manipulări şi fleacuri. Întrebat dacă americanii sunt cei care manipulează, Iliescu a răspuns:
„Inclusiv. Am cunoscut mulţi diplomaţi americani oameni serioşi care nu se ocupă cu fleacuri din acestea. Aparatul înregistrează şi transmite şi alţii le speculează, le vehiculează. Nu mă interesează asemenea practici. E ruşine pentru cei care se implică în aşa ceva şi pentru conceptul de diplomaţie. Nu are nimic diplomaţia cu aşa ceva“.
Dezvăluirile WikiLeaks privind caracterizările făcute de corpul diplomatic al SUA unor şefi de guvern şi preşedinţi de stat arată o „anume aroganţă“ şi lejeritate tipic americană, mai afirma Ion Iliescu:
„Nu pot comenta acest gen de caracterizări, care nu au legătură cu limbajul diplomatic. Ele arată, însă, o anumită lejeritate de limbaj, tipic americană. Şi o anumită aroganţă a persoanelor respective“. Iliescu mai adăuga că un asemenea limbaj „poate alimenta anumite suspiciuni. Păreri individuale s-au exprimat întotdeauna, în diverse forme. Dar relaţiile între state se croiesc pe baza unor interese fundamentale, exprimate în baza unor acorduri şi documente. Astfel de caracterizări, inadecvate, nu pot schimba, totuşi, fundamentul relaţiilor şi angajamentelor interstatale. Sigur, pe de altă parte, e adevărat că ele poluează atmosfera, într-o perioadă în care presa este foarte activă.
Mă surprinde pasiunea pe care a suscitat-o această chestiune. Adică slăbiciunea spre bårfe a romånului cred ca e teribilă. Nici nu mă interesează, domnule, aceste chestiuni, specularea unor bårfe. Sunt puţin dezamăgit de calitatea diplomaţilor americani care iau în serios nişte chestii de astea“, a adăugat el în final.
Ambasadorul căruia îi turna Ion Iliescu, un personaj controversat
Obişnuit din fragedă pruncie să toarne la ruşi, Iliescu ar părea că a schimbat steagul, grăbindu-se să dea pe goarnă şi la americani. Aparenţele înşeală însă. Cårpa kaghebistă turna unui ambasador mai aparte, respectiv un personaj conectat la un grup de interese de limbă rusă, mai exact ucraineană. Nu este exclus să fi vorbit între ei chiar în limba rusă. Şi Moses îl aprecia pe Ilici şi îi făcea acestuia lobby la Washington - descriindu-l pe criminalul cu måinile roşii de sånge ca un dizident, politician apărător al omului simplu şi un promotor al egalitarismului economic. Cel puţin aşa reiese dintr-o telegramă expediată de american în iunie 1995 către Washington. Alfred Moses se numea respectivul „american“, despre care s-au scris în presa romånă, la vremea cånd acesta o făcea pe ambasadorul lui Clinton în Romånia, dezvăluiri scandaloase cu privire la activitatea sa „diplomatică“. Nenea Alfred era prieten la kataramă cu un alt nene, general sovietic la bază, din Ucraina, pe numele său Kaplan. După ce ucraineanul a tras un mega tun la el acasă, de cåteva sute de milioane de dolari, istorie documentată de prestigioasa publicaţie „New York Times“, cånd amicul său bun, dl Moses, a ajuns ambasador la Bucureşti s-au gåndit să repete figura.
Ucrainenii au primit - via Alfred Moses, hălci serioase din contracte realizate de Romånia cu Statele Unite. Povestea e savuroasă şi merită interes, pentru a înţelege mai bine cine era acela care-i făcea imagine lui Iliescu la Washington. În perioada Convenţiei democratice de tristă amintire, una dintre cele mai mari companii din Statele Unite, firma CASE, ce fabrica maşinării şi utilaje agricole, şi-a manifestat intenţia să aducă în Romånia sămånţa selecţionată, maşini şi echipamente şi să creeze un nou tip - american - de management în agricultură. Contractul încheiat avea o valoare de 160 milioane de dolari.
La mirosul banilor s-a activat imediat Alfred H. Moses, ambasadorul american la Bucureşti, şi a luat legătura Mircea Geoană, vechi prieten, via tăticul general, la acea vreme ambasadorul Romåniei la Washington, care l-a pus în contact cu Ionuţ Costea, cumnatul lui, Secretar de Stat în Ministerul de Finanţe. Toţi trei, împreună cu Ioan Avram Mureşan - Ministrul Agriculturii, Remus Opriş - Secretarul General al Guvernului, au lucrat împreună şi au anulat contractul cu CASE, Alfred Moses vrånd iniţial să treacă contractul pe numele firmei Covington & Burling, din Washington, D.C., unde el era acţionar, deşi ideea ca o firmă de avocatură din Washington să facă agricultură în Romånia părea puţin cam forţată.
S-a creat un contract special pentru o „corporaţie americană“, a unui excroc ucrainean, Kaplan, al cărui tată fusese general în armata Ucrainei - „TransChem Finance & Trade Corporation“, profilată pe activităţi legate de agricultură. Cu doi ani înainte, în 1995, TransChem derulase un contract similar în Ucraina, soldat cu un eşec răsunător, care a generat un puternic scandal de presă.
Pentru „americanii“ şi „ucrainenii“ lui Moses afacerea avea un profit de 800 la sută. Reprezentanta TransChem în Romånia a fost firma TransAG Production Company. Ţeapa a început să se contureze prin 1998, cånd s-a constatat că societatea menţionată, care avea obligaţia să importe utilajele agricole, nu adusese niciunul în ţară. În acţionariatul TransAG figurau unsprezece cetăţeni americani, care împreună nu deţineau nici măcar 1% din firmă. În schimb, 99,8916% erau în proprietatea firmei T-AG Limited, cu sediulîn Limassol, Cipru. Ministrul Mureşan a concesionat acestei firme şi lucrări la SC Insula Mare a Brăilei SA. TransAG a încasat valoarea prestărilor de servicii, dar a uitat să mai vireze vreo sumă către statul romån. Simpatici ambasadori am mai avut şi noi, din specia prădătorilor şi pe măsura turnătorilor lor, de teapa lui Ion Iliescu.
