Înainte de a uita / Acţiune de căutare şi deshumare a lui Valeriu Gafencu în oraşul Târgu Ocna

Înainte de a uita / Acţiune de căutare şi deshumare a lui Valeriu Gafencu în oraşul Târgu Ocna

În baza unei solicitări primite la CICCR în data de 20 iunie 2011 din partea d-nei Valentina Gafencu, au fost începute o serie de investigaţii privitoare la stabilirea locului unde au fost îngropate rămăşiţele pământeşti ale fratelui acesteia, Valeriu Gafencu, care a murit la data de 18 februarie 1952 în penitenciarul-spital de la Târgu Ocna. În urma cercetărilor CICCR de teren, s-a stabilit faptul că trupul lui Valeriu Gafencu a fost înhumat în apropierea penitenciarului din Târgu Ocna, în perimetrul cimitirului situat lângă biserica ortodoxă cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena aflată în Parohia Poieni, pe strada Crizantemelor. În încercarea de căutare, identificare şi recuperare a osemintelor celui care a fost Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor, cum l-au numit toţi cei care l-au cunoscut, numire care a fost instituţionalizată de către monahul Nicolae Steinhardt, CICCR organizează începând cu data de 5 septembrie 2011, timp de câteva zile, o cercetare arheologică în spaţiul acestui cimitir.
În penitenciarul-spital de la Târgu Ocna, conform surselor documentare existente, numai în perioada dintre anii 1950 şi 1954 au decedat un număr de 54 de persoane, care erau condamnate pentru delicte politice. După deces, cadavrele acestora au fost înhumate în cimitirul de lângă biserica situată în apropierea închisorii. Din informaţiile obţinute, rezultă că corpurile defuncţilor au fost înhumate fără sicriu, iar mormintele nu au fost marcate cu cruce. Până în prezent nu cunoaştem să existe vreo evidenţă întocmită care să privească eventuala localizare în teren a acestor înhumări. Gropile au fost săpate în incinta cimitirului, pe terenul neocupat atunci de mormintele mai vechi, unele marcate cu cruci din lemn, altele cu monumente funerare din piatră, acestea din urmă existând şi astăzi. Între anii 1977 şi 1997, timp în care imobilul penitenciarului a adăpostit Sanatoriul pentru bolnavi psihici, pacienţii decedaţi aici, care nu au fost puţini, au fost îngropaţi tot în spaţiul acestui cimitir. Multe din aceste morminte, deşi la început aveau cruce, nemaifiind întreţinute şi revendicate, odată cu trecerea timpului au fost date uitării iar locurile au fost ocupate de morminte ulterioare. Ulterior, spaţiul din cimitir care nu mai era ocupat de morminte vizibile, a fost parcelat şi împărţit credincioşilor din parohia locului pentru locuri de înmormântare. Ca urmare, în prezent, terenul cimitirului este aproape în întregime ocupat de morminte mai noi sau mai vechi. În multe cazuri, gropile mormintelor contemporane au afectat, parţial sau integral, şi mormintele foştilor deţinuţi politici care au fost îngropaţi în acel perimetru. Spaţiul din cimitir rămas liber mai cuprinde doar o suprafaţă restrânsă de teren situată în colţul de nord-vest al cimitirului, care, nu peste multă vreme, va fi ocupată şi aceasta de morminte. Din păcate, având în vedere această stare de lucruri constatată în teren, o intervenţie arheologică în scopul menţionat mai poate fi de actualitate doar acum, aceasta fiind strict limitată doar la acea suprafaţă redusă din cadrul cimitirului, care încă nu este ocupată de morminte. Ceea ce nu au vrut sau nu au reuşit să facă alţii înaintea noastră, încercăm să facem noi acum cu posibilităţi modeste, însă, având în vedere incertitudinile inerente şi mai ales condiţiile obiective de la faţa locului, şansele îndeplinirii scopului acţiunii noastre sunt mult diminuate.
Operaţiunea va fi executată de o echipă specializată în astfel de acţiuni, coordonată de către d-nul Gheorghe Petrov, arheolog expert la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj, alături de care se vor afla Paul Scrobotă, arheolog şi director al Muzeului de Istorie din Aiud, Horaţiu Groza, arheolog la Muzeul de Istorie din Turda şi d-nul Marius Oprea, coordonatorul CICCR, fondator şi fost preşedinte al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România.
Acţiunea este organizată în colaborare cu Asociaţia Filantropică 'Sfântul Iosif Mărturisitorul' din Baia Mare, care va fi reprezentată la faţa locului de către d-nul Ioan Chertiţie, coordonatorul proiectului 'Pe urmele martirilor din închisorile comuniste'.
Activităţile de cercetare arheologică vor fi sprijinite de către Primăria oraşului Târgu Ocna şi de d-na primar, ec. Floarea Ivanov, precum şi de Şcoala Naţională de Pregătire a Agenţilor de Penitenciare din localitate. Susţinere vom avea şi din partea d-nului părinte paroh Cristian Gabriel Mazilu de la biserica ortodoxă Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena din Târgu Ocna.
Indiferent de rezultatul final al încercării noastre, încărcătura istorică şi morală al acestui demers - care, in cazul dat, încearcă practic în ultimul ceas recuperarea memoriei unor mari români care s-au jertfit pentru ţară, pentru Hristos şi credinţa strămoşească - reclamă ca astfel de fapte să se desfăşoare sub oblăduirea Bisericii Naţionale şi a ierarhului locului. De aceea, lucrările de cercetare de la Târgu Ocna se vor desfăşura sub patronajul Preasfinţiei Sale Ioachim Băcăuanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului.
Această încercare creştinească, cu vrerea lui Dumnezeu, poate aduce alinare sufletească pentru cei care mai supravieţuiesc şi care au pătimit pe nedrept în anchetele Securităţii şi în temniţele comuniste, şi de care nimeni nu se mai interesează. Astfel de fapte reprezintă şi un mod de recunoştinţă adusă memoriei celor care astăzi nu mai sunt printre noi, dintre care foarte mulţi au murit ca nişte martiri, fiind ucişi fără judecată sau în timpul detenţiei, şi ale căror trupuri au fost aruncate aiurea în morminte rămase până astăzi necunoscute.
Valeriu Gafencu (1921-1952)
Valeriu este unul dintre tinerii care au murit pentru Hristos, luptând pentru apărarea credinţei ortodoxe şi a neamului românesc. S-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Singerei, judetul Bălţi, în Basarabia. Tatăl său, Vasile Gafencu, a fost deputat în Sfatul Ţarii, adunarea reprezentativa care a votat în 1918 Unirea cu România. În anul 1941, pe când era student în anul al II-lea la Facultatea de Drept şi Filosofie din Iaşi, a fost arestat din motive politice şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. A fost încarcerat pentru început la închisoarea de la Aiud unde a rămas pentru mai mulţi ani, după care a fost transferat la închisoarea din Piteşti. În aceste temniţe, datorită condiţiilor de detenţie, agravate după instaurarea în ţară a regimului comunist, a contactat mai multe boli, acesta fiind preţul rezistenţei sale morale şi spirituale. TBC-ul pulmonar, osos si ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul. Ca urmare a acestui lucru, la sfârşitul anului 1949, Valeriu este transferat de la Piteşti pentru investigaţii medicale la închisoarea Văcăreşti, iar în februarie 1950 a fost trimis la penitenciarul-spital din Târgu Ocna, într-o stare atât de gravă încât supravieţuirea sa timp de încă doi ani poate fi considerată drept o minune. Existenţa sa vreme de un deceniu între zidurile temniţei l-au întărit şi desăvârşit duhovniceşte. A fost un trăitor al Ortodoxiei, pe care a urmat-o şi cinstit-o cu dragoste. Chipul său era însă straniu, fiind scăldat într-o lumină nepământeană, asupra căreia depun mărturie mulţi din cei care au avut privilegiul de a-i fi în preajmă mai ales în ultima parte a vieţii sale. Sufletul şi mintea sa nu se despărţeau în nici un fel de rugăciune. În ultimul an al vieţii, hemoptizia îl transformase intr-o epavă umană. La prima vedere, deoarece lumina sfinţeniei trecea dincolo de bietul său trup în suferinţă şi îi atingea pe ceilalţi deţinuţi. Cu aceasta figură de sfânt - care nu poate fi explicata natural, întrucât se ştie că boala care îl rodea aduce doar deprimare si schimonosire a chipului - a trecut la cele veşnice. Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup, care supurau permanent, şi-a aşteptat moartea cu o seninătate care i-a sensibilizat chiar şi pe gardienii penitenciarului. Trupul său se făcuse cu adevărat lăcaş al Duhului Sfânt. Pentru credinţa sa, Valeriu a fost învrednicit de Dumnezeu sa-şi cunoască ziua morţii. Pe 2 februarie 1952, el şi-a rugat camarazii să-i procure o lumânare şi o cămaşă albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiaşi an. A mai cerut ca o cruciuliţă din argint, pe care se pare că o avea de la logodnica sa, să-i fie pusă în gură, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. La 18 februarie, în jurul orei 13, după momente de rugăciune profundă, Valeriu a rostit ultimele lui cuvinte: 'Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul şi ia-mi libertatea care îmi robeşte sufletul'. În curtea închisorii, lângă targa unde trupul său a fost depus înainte de a fi dus la groapă, au venit şi s-au închinat, pe rând, toţi deţinuţii, iar personalul închisorii s-a arătat tolerant faţă de acest fapt. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Şi-a sacrificat, pentru Hristos si Neam: tinereţea, profesia, familia, libertatea şi viaţa.
Penitenciarul din Târgu Ocna
În perioada comunistă, penitenciarul de la Târgu Ocna a servit pentru detenţia persoanelor bolnave de TBC, fiind caracterizat în literatura de specialitate drept o adevărată Bastilie sanitară a României comuniste.
Condiţiile climaterice mai deosebite ale zonei unde se află amplasată localitatea, au contribuit la înfiinţarea aici, la mijlocul secolului al XIX-lea, a unei închisori. Iniţiativa i-a aparţinut domnitorului moldovean Grigore Ghica, care fusese impresionat de condiţiile grele în care lucrau deţinuţii de la salina din localitate, unde acesta avea în proprietate şi un conac. Lucrările la construcţia închisorii au fost începute în anul 1851 şi au fost finalizate în 1855, în tot acest interval de timp deţinuţii fiind cazaţi, din dispoziţia domnitorului, în clădirea conacului. Edificiul, în formă de potcoavă, a fost ridicat lângă conacul domnesc, iar intrarea se făcea prin poarta conacului, care a devenit clădire administrativă. Capacitatea noului edificiu era de 12 camere, în fiecare putând fi cazaţi circa 30 de deţinuţi. Închisoarea propriu-zisă era destinată exclusiv condamnaţilor, dar numai pe timp de noapte, deoarece, ziua, aceştia erau duşi la ocnă pentru muncă. Până în anul 1931, denumirea oficială a penitenciarului a fost aceea de Închisoare centrală de muncă silnică. În acel an s-a constatat că majoritatea condamnaţilor de la Târgu Ocna sufereau de tuberculoză pulmonară şi, ca urmare, s-a dispus încetarea folosirii acestora la munca din salină. De atunci, închisoarea a fost transformată în loc de detenţie exclusiv pentru bolnavii de TBC. Deţinuţii consideraţi sănătoşi au fost transferaţi la alte penitenciare din ţară, iar cei bolnavi de TBC din alte închisori au fost aduşi la Târgu Ocna.
În anul 1936 s-a început construirea unei noi clădiri cu profil de sanatoriu TBC, un edificiu cu trei nivele, care a fost dată în folosinţă în 1939, an în care s-a început şi demolarea treptată a vechii închisori, mai puţin a clădirii administrative sau a fostului conac domnesc. Piatra rezultată din demolări a servit ulterior la construirea zidului împrejmuitor al noii închisori-spital.
În perioada 1851-1930, la Târgu Ocna au fost încarceraţi deţinuţi de drept comun, criminali şi tâlhari, condamnaţi la muncă silnică pe viaţă şi pe termen limitat. În timpul primului război mondial, infracţiunile care predominau în fişele condamnaţilor au fost dezertările de pe front sau refuzul de a satisface serviciul militar. După 1930 aici au fost aduşi şi deţinuţi comunişti, printre care s-au numărat Chivu Stoica, Alexandru Moghioroş, Gheorghe Apostol şi Alexandru Drăghici. După 23 august 1944, comuniştii aflaţi în detenţie au fost eliberaţi iar imobilul a servit temporar drept spital de campanie.
În perioada comunistă, penitenciarul-spital TBC de la Târgu Ocna era considerat ca fiind o închisoare de categoria a II-a, care găzduia deţinuţi cu grad sporit de periculozitate. Penitenciarul a funcţionat cu specificul de spital pentru bolnavi de TBC până în anul 1977, când, în baza unei Hotărâri a Biroului Permanent al Comitetului Politic Executiv al CC al PCR şi a Decretului nr. 255 din 1977, penitenciarul a fost desfiinţat. Între 1977 şi 1997 stabilimentul a funcţionat ca şi cămin pentru bolnavi psihici cronici. Printr-un ordin al ministrului Justiţiei din 1997, penitenciarul-spital de la Târgu Ocna a fost reînfiinţat.
Perioada comunistă a închisorii-spital a consemnat mai multe categorii de deţinuţi: contrarevoluţionari, deţinuţi de drept comun, bărbaţi şi femei, şi deţinuţi minori, numai băieţi. În diverse perioade ale regimului comunist, numărul celor internaţi la Târgu Ocna a variat între 350 şi 550 de deţinuţi. În cursul anului 1950, la Târgu Ocna au fost transferaţi de la închisoarea din Piteşti câteva zeci de foşti studenţi TBC-işti. La Piteşti este cunoscut faptul că în perioada 1949-1952, conducerea Ministerului de Interne şi a Securităţii în complicitate cu o echipă de torţionari selectaţi din rândul condamnaţilor aflaţi atunci în penitenciarul de la Suceava, a iniţiat şi implementat un experiment diabolic, care a vizat reeducarea şi demascarea prin metode de tortură a deţinuţilor, în primul rând a celor consideraţi ca fiind legionari. Acest fenomen a vizat şi alte penitenciare din ţară, printre care şi Târgu Ocna. Aici, datorită condiţiilor mai speciale de detenţie, a faptului că închisoarea se afla amplasată în oraş, dar şi din cauza unor inabilităţi ale Securităţii, încercarea aplicării reeducării s-a dovedit a fi un eşec, în cele din urmă toată acţiunea plănuită a se desfăşura după normele testate la Piteşti fiind suspendată. Un rol important l-a avut şi Valeriu Gafencu, în jurul căruia s-au adunat toţi cei care se opuneau reeducării. La Târgu Ocna, nu numai că aşa ceva nu s-a putut aplica, însă în cele din urmă se poate spune că ceea ce s-a întâmplat acolo a fost tocmai opusul Fenomenului Piteşti. Dacă Piteştiul şi reeducarea au devenit un simbol al satanizării omului smuls din legătura cu Dumnezeu şi transformat în fiară pentru semeni, Târgu Ocna se află la polul opus. S-a ajuns aici la o atmosferă de înălţare creştină, unică în istoria gulagului românesc. La acest lucru a contribuit mult şi faptul că deţinuţii, suferinzi cu toţii de o boală contagioasă, aveau o oarecare libertate de mişcare în interiorul stabilimentului, iar personalul închisorii era rezervat de a veni în contact direct cu condamnaţii.
În perioada comunistă, până în anul 1968, penitenciarul a fost condus de următoarele persoane: Ioan Ionescu (1945), Constantin Ştirbu (1945), Nicolaeiu Costescu (1946), Ştefan Daniliuc (1946-1950), Anton Brumă (1950-1952), Petru Călin (1952-1953), Gheorghe Ciurcanu (1953-1966), Ştefan Vasile (1966-1968).



 22 iunie 2011 - 22 iunie 1941: 70 de ani de la "OSTAŞI, Vă ordon: treceţi Prutul!"

"OSTAŞI, Vă ordon: treceţi Prutul! Sdrobiţi vrăjmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul rosu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre. [...]
Să luptati pentru desrobirea fraţilor noştri, a Basarabiei şi Bucovinei, pentru cinstirea bisericilor, a vieţii şi a căminurilor batjocorite de păgâni cotropitori.
Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere Neamul, Regele şi Generalul Vostru.
OSTAŞI, Izbanda va fi a noastră. La luptă. Cu Dumnezeu înainte!" - Ordinul de zi al comandantului Ion Antonescu
Peste 71.000 de militari români au căzut în Războiul de Reântregire a Ţării, pornit în zorii zilei de 22 iunie 1941 şi sfârşit tragic la 23 august 1944, act ce a trimis în lagărele de exterminare sovietice 114.000 militari români, facuţi prizonieri de război ai Armatei Roşii
Conform arhivelor militare, numai în perioada 22 iunie-15 iulie 1941, s-au înregistrat 2.320 morţi, 7.962 răniţi şi 3.492 dispăruţi. După 33 zile de război, intreaga Basarabie şi Bucovina de nord erau eliberate.
Comunicatul nr. 6 din 25 iulie 1941 al Comandantului frontului româno-german avea urmatorul conţinut: "Lupta pentru dezrobirea brazdei româneşti de la Răsărit s-a terminat. Din Carpaţi şi până la mare suntem din nou stăpâni peste hotarele străbune".
In retragerea din Basarabia, armata rusă va aplica tactica distrugerii totale: 42 biserici, 28 şcoli, 32 localuri ale unor instituţii publice, 79 de localuri ale autorităţilor au fost dinamitate.

Proclamatia catre romanii basarabeni
Basarabeni,
Cu vrerea Domnului, prin sângele Eroilor noştri am izgonit de pe pământul strămoşesc pe duşmanii Neamului, redându-vă libertatea şi credinţa, onoarea şi drepturile.
Am prăvplit stăpânirea întunericului care a pustiit bisericile, casele, avutul nostru.
Am spulberat cu vitejia ostaşilor, cotropirea sălbatică a celor ce v-au ţinut în robie şi au răspândit, pe pământul nostru, moartea şi focul.
Ne întoarcem răzbunători în glia moldovenească a lui Ştefan cel Mare reaşezând de a pururi temeliile Neamului românesc.
Basarabeni,
Anul zbuciumat de umilire şi nedreptate, de cotropire şi vrajbă a luat sfârşit.
Aţi simţit prin propria voastră suferinţă, prin sărăcia şi umilirea în care aţi trăit ce înseamnă comunismul.
Aţi putut judeca singuri că viaţa fără libertate şi proprietate, fără dreptate şi familie, fără biserică şi lumină este mai cumplită decât moartea.
Eroii şi bravii ostaşi ai armatei noastre v-au eliberat!
Cinstiţi-le jertfa şi lupta prin fapta voastră!
Din încercarea şi jertfa noastră, să luăm învăţătură.
Un neam trăieşte şi se înalţă prin fapta de credinţă şi luptă, prin munca şi zbuciumul fiecăruia din fiii lui.
Din cenuşa robiei şi din rănile încercării, să ridicăm azi noi temeiuri de viaţă.
Trecutul s-a stins , să întemeiem viitorul.
Trebuie să ştergem toate urmele prădătorilor şi să distrugem toate uneltele lor.
Voi conduce eu însumi organizarea Basarabiei şi Bucovinei şi voi reface toate aşezările.
În popasul acestui an de prăbuşire, Ţara noastră, vechea voastră Patrie, s-a schimbat.
O domnie nouă şi curată, o nouă ordine întemeiată pe cinste şi muncă, pe dreptate şi adevăr, stă chezăşie a viitorului.
Vom duce lupta şi înnoirea mai departe, prăvălind în ţăndări tot ce a împiedicat Neamul nostru să se înalţe.
Românii vor fi cu adevărat stăpâni în Ţara lor, iar ţăranii vor simţi cu adevărat bucuria muncii şi rodul pământului lor.
Voi veghea până la moarte ca drepturile voastre să fie sfinţite, ca viaţa nouă ce întemeiem să şteargă toate amintirile păcatelor noastre din trecut.
Prindeţi-vă, dar, cu încredere în roiul de muncă pe care îl începem astăzi.
Basarabeni,
Prin disciplină, prin ordine, prin muncă, păşiţi în marşul învierii naţionale.
Sub scutul armatei dezrobitoare, porniţi la faptă nouă.
Am plătit scump blestemul greşelilor trecutului.
Să răzbunăm, prin vrednicia noastră de azi, uitarea de ieri.
Meritaţi-vă morţii, meritaţi-vă Patria!
Trăiască România!
7 iulie 1941
Ion Antonescu



CARTEA NEAGRĂ A FRATRICIDULUI DIN 13-15 IUNIE 1990

Selecţia de mai jos provine din sinteza elaborată în cadrul IICCMER despre cele peste 1600 victime din dosarul Mineriadei, redactată de Gina Radu, licenţiată în Drept, şi general în rezervă magistrat Dan Voinea.
Abrudan Gabriela Simona, 16 ani, elevă, Liceul de Chimie nr. 5, reţinută la U.M.0575-Măgurele. În dimineaţa zilei de 14.06.1990 s-a deplasat la locuinţa bunicii sale din strada Liviu Rebreanu. La un moment dat de ea s-a apropiat un grup de mineri care au lovit-o cu bestialitate în cap, pierzându-şi cunoştinţa, fiind apoi aruncată de doi mineri într-o dubă. A fost reţinută la Unitatea Militară de la Măgurele 2-3 săptămâni, apoi transferată în arestul Secţiei 13 Poliţie şi eliberată la sfârşitul lunii august 1990. A auzit că pe timpul reţinerii în unitatea militară mai multe femei au fost violate de militari.
Orezeanu Constantin, 13 ani, elev, şcoala Generală Nr. 19 Bucureşti, reţinut la U.M.0575-Măgurele. În dimineaţa zilei de 13.06.1990 a plecat de la domiciliu intenţionând să ajungă la Gara de Nord pentru a pleca la Galaţi la rude. Ajuns la gura de metrou din faţa Teatrului Naţional şi intenţionând să coboare pentru a lua metroul a fost apucat de doi poliţişti care l-au băgat forţat într-o dubă, bătut şi transportat la Unitatea Militară de la Măgurele. Ajuns în unitatea militară, a fost lovit cu bastonul de poliţistul care-l conducea la grupul de minori reţinuţi. După aproximativ o oră câteva cadre ale unităţii le-au spus tuturor celor reţinuţi să se ridice în picioare şi să se aşeze lângă zid, iar în faţa lor a venit un pluton de militari înarmaţi cu pistoale mitralieră. Un cadru le-a spus militarilor să armeze şi să ochească, ordin pe care militarii l-au executat trăgând spre ei însă neavând glonţ pe ţeavă. Plutonul de militari au plecat râzând de cei reţinuţi, o parte din ei leşinând. În după-amiaza aceleiaşi zile o parte dintre minori au fost transportaţi la Centru de Primire Minori din Bucureşti,strada Aron Florian, unde de asemenea a fost bătut. A fost eliberat în cursul serii de 13.06.1990.
Rob Mircea Andrei, 16 ani, elev, Liceul I.L. Caragiale, reţinut la U.M.0575-Măgurele. Nu a participat la manifestaţiile din Piaţa Universităţii. În seara zilei de 13.06.1990 a plecat de la domiciliu pentru a-şi căuta mama, ocazie cu care în zona Televiziunii a fost bătut de forţele de ordine şi introdus în sediul instituţiei. În dimineaţa zilei de 14.06.1990 a fost transportat cu o dubă la Unitatea Militară de la Măgurele unde a fost reţinut mai multe zile. În data de 18.06.1990 s-a emis mandat de arestare preventivă pentru săvârşirea infracţiunii de tulburare gravă a liniştii publice, fiind transferat în spitalul penitenciar Jilava unde a stat arestat până în data de 06.08.1990. După eliberare a început să fie mai puţin comunicativ, a început să aibe depresii şi în nenumărate rânduri a cerut familiei să plece definitiv din Bucureşti, iar la începutul anului 1991 a fost dus de familie la domiciliul bunicilor, respectiv comuna Oarţa de jos, judeţul Maramureş, unde a fost înscris la liceu. În data de 19.04.1991, când Rob Mircea împlinea 17 ani, familia a fost anunţată că acesta a luat mai multe medicamente, fiind internat la Spitalul din Baia Mare. În data de 20.04.1991 Rob Mircea a decedat. După eliberare victima a declarat că în celula din Penitenciarul Jilava era trezit noaptea din somn şi ars cu ţigara pe picioare şi mâini.
Şerbuleţ Relu, 19 ani, Fără ocupaţie, reţinut la U.M.0575-Măgurele. În luna iunie 1990 se ocupa cu vânzarea de ziare. În dimineaţa zilei de 13.06.1990, în timp ce vindea ziare în faţa Teatrului Naţional a fost bătut de scutieri şi condus la Secţia 17 Poliţie, unde a 'fost bătut în mod repetat de poliţişti'. În data de 14.06.1990 a fost transferat în arestul Poliţiei Capitalei şi eliberat în jurul orelor 11.00. De aici a plecat la Gara de Nord iar în jurul orelor 22.00 a fost prins de poliţiştii de la Transporturi Feroviare, care l-au dus la Poliţia Capitalei. De aici a fost transportat cu o dubă la Unitatea Militară de la Măgurele unde a fost reţinut 7 zile. După o săptămână a fost transferat la Penitenciarul Jilava unde a stat o perioadă de două săptămâni, apoi mutat la 'Blocul Vechi'. În perioada iunie 1990 - februarie 1991 a fost condus de mai multe ori la Tribunalul Bucureşti, Secţia a 2-a Penală unde i s-au consemnat mai multe declaraţii şi de fiecare dată i se prelungea mandatul de arestare preventivă. În februarie 1991 în timp ce se afla în celula Penitenciarului Jilava, a primit o condamnare definitivă de 6 ani fără drept la vizită şi pachete şi fără să beneficieze de reducerae pedepsei la jumătate. În luna februarie 1996, după ce s-a eliberat din Penitenciarul Jilava s-a internat la Spitalul de Urgenţă Floreasca fiind operat la picior şi rinichi, deoarece, din cauza loviturilor primite, se deplasaseră. În prezent, tot din cauza loviturilor primite, are piciorul rupt în trei locuri cu tijă metalică aplicată, iar rinichii sunt în continuare deplasaţi.
Zorilă Anghel, 50 ani, lăcătuş mecanic, Intreprinderea de Utilaj Greu, reţinut la U.M.0575-Măgurele. Nu a participat la manifestaţiile din Piaţa Universişăţii. La data de 14.06.1990 s-a deplasat împreună cu fiul, Zorilă..., şi ginerele său, Ţiber Dumitru, în Piaţa Unirii pentru a face cumpărături pentru înmormântare, ocazie cu care un grup de 12 mineri s-au năpustit asupra lor fără nici o explicaţie şi i-au lovit cu bâte din lemn şi cabluri electrice până ce toţi trei s-au prăbuşit la pământ. Minerii au continuat să-i lovească şi i-au tâlhărit de sumele de bani pe care le aveau asupra lor. Au fost transportaţi la Unitatea Militară de la Măgurele unde au fost obligaţi să treacă printr-un cordon format din militari care i-au bătut cu bastoanele de cauciuc, apoi au fost duşi într-un garaj păziţi de militari fiind reţinuţi până la data de 17.06.1990, timp în care au fost cercetaţi şi supuşi tratamentelor neomenoase. În urma loviturilor primite şi-a pierdut auzul şi parţial vederea fiind încadrat în gradul 2 de invaliditate.
Dizanov Ion Daniel, 19 ani, instalator ICRAL, reţinut la U.M. 0828-Băneasa. Nu a participat la manifestaţiile din Piaţa Universităţii. În ziua de 15.06.1990 însoţit de un coleg de muncă, Zamfir Iulian s-a deplasat în zona Lipscani pentru cumpărături, ocazie cu care a fost lovit în cap cu un corp dur pierzându-şi cunoştinţa. Când şi-a revenit, se afla într-o dubă care-l transporta la şcoala de Poliţie de la Băneasa, unde a fost reţinut mai multe zile. După eliberare s-a prezentat la Spitalul de Urgenţe Floreasca unde a fost consultat iar doctorul a constatat că avea două coaste fisurate şi mai multe echimoze pe toată suprafaţa corpului. Când s-a prezentat la serviciu, a aflat de la conducere că i s-a desfăcut contractul de muncă pe motiv că a participat la evenimentele din Piaţa Universităţii.
Geroşanu Ciprian, 23 ani, student Facultatea de Petrol şi Gaze Ploieşti, reţinut la U.M. 0828-Băneasa. A participat la manifestaţiile din Piaţa Universităţii. A fost reţinut de organele de poliţie şi reţinut mai multe zile la şcoala de Poliţie de la Bănesa. De aici a fost transferat în arestul Secţiei 14 Poliţie unde i s-a întocmit dosar penal pentru tulburarea liniştii şi ordinii publice, fiind eliberat în luna noiembrie 1990. După eliberare şi-a abandonat studiile şi locul de muncă fiind în evidenţa spitalului Voila, diagnosticat de cadrele medicale cu 'debut schizofrenic'. În data de 10.06.1995 s-a sinucis prin spânzurare.
Pârvulescu Dan Gabriel, 20 ani, picolo, hotel 'Atheneu Palace', reţinut la U.M. 0828-Băneasa. Nu a participat la manifestaţiile din Piaţa Universităţii. În noaptea zilei de 13.06.1990 în timp ce se îndrepta spre casă, în zona magazinului Romarta Copiilor a fost rănit prin împuşcare în piciorul stâng iar un cetăţean văzându-l rănit l-a transportat la Spitalul Militar Central unde i s-au acordat îngrijiri medicale. În dimineaţa zilei de 14.06.1990 a fost transportat în arestul Poliţiei TF (Transporturi Feroviare) din Gara de Nord unde a rămas până în data de 15.06.1990. În data de 15.06. 1990, a fost transportat cu o dubă la şcoala de Poliţie de la Bănesa unde a fost bătut de mineri şi de elevii şcolii, fiind reţinut mai multe zile. Înainte de a fi eliberat i s-a dat o amendă de 1000 lei pentru tulburarea şi liniştii ordinii publice iar la o zi după eliberare a achitat-o. În ziua de 17.06.1990 în timp ce se afla la domiciliu a fost căutat de doi poliţişti de la secţia 22 care l-au introdus într-o dubă şi l-au transportat la Secţia Cercetări Penale din IGP. Aici un maior a emis un mandat de arestare. A fost încătuşat şi transferat în arestul Secţiei 8 Poliţie. De aici a fost transferat la Spitalul Penitenciar Jilava la secţia 'Periculoşi', unde a rămas mai mult de o lună jumătate. După eliberare s-a prezentat la locul de muncă unde a fost informat că i s-a desfăcut contractul de muncă şi că nu mai poate fi angajat întrucât are cazier.
Pîrvu Silviu Constantin, 15 ani, elev, şcoala nr.42 Voluntari, reţinut la U.M. 0828-Băneasa. Nu a particpat la manifestaţiile din Piaţa Universităţii. În dimineaţa zilei de 15.06.1990 împreună cu un prieten, Simion Eugen, au venit în Bucureşti pentru a viziona un film. În timp ce se aflau în faţa cinematografului 'Luceafărul', au fost legitimaţi de un poliţist şi deoarece nu aveau buletinele de identitate asupra lor au fost conduşi de trei mineri la sediul Poliţiei Capitalei. De aici au fost transportaţi cu o dubă la şcoala de Poliţie de la Băneasa unde au fost bătuţi. Imediat după eliberare s-a internat la Spitalul Colentina, apoi la Spitalul 9, unde a suferit două intervenţii chirurgicale pe creier. 'Urmare a loviturilor primite în urma reţinerii de la militari şi mineri, am rămas cu sechele şi nu am putut să mă mai angajez niciodată.'
Ristea Ionel, 60 ani, miner, Filipeştii de Pădure, reţinut la U.M. 0828-Băneasa. Nu a participat la manifestaţiile din Piaţa Universităţii. În ziua de 14.06.1990 a venit la băiatul lui Ristea Vladimir, student la Arhitectură şi angajat la Radio Contact. În momentul în care victima s-a întâlnit cu fiul său în faţa sediului radioului, un grup de mineri au atacat o femeie, moment în care victima a intervenit, însă minerii l-au atacat şi pe el. Fiul victimei le-a prezentat minerilor legitimaţia de serviciu din care rezulta că era şef de sector la Mina Filipeştii de Pădure, însă nu au luat-o în seamă şi au continuat să-l lovească pe tatăl lui şi, mai mult decât atât, au pătruns şi în sediul radioului distrugând aparatura din dotare. Ristea Ionel a fost transportat cu o dubă la şcoala de Poliţie de la Băneasa unde a fost lipsit de libertate în mod ilegal timp de 4 zile. Speriat de cele întâmplate, fiul victimei a abandonat facultatea şi a plecat în Franţa unde a cerut azil politic. Victima a decedat în anul 2003.
Savu Daniel, 15 ani, reţinut la U.M. 0828-Băneasa. Nu a participat la manifestaţiile din Piaţa Universităţii. La sfârşitul lunii aprilie 1990 îşi desfăşura activitatea de vânzător ambulant de ziare în pasajul Pieţei Universităţii. În dimineaţa zilei de 13.06.1990, în timp ce se afla în pasaj dorind să se deplaseze spre Casa Scânteii pentru a lua ziare, a fost imobilizat, bătut de scutieri şi transportat cu un camion la şcoala de Poliţie de la Bănesa. 'Când în garaj se aflau circa 250 de persoane, militarii care ne păzeau au primit ordin să ne răcorească, aşa că au adus furtune de pompieri şi din uşile de acces ale garajului am fost stropiţi cu apă... În jurul prânzului în garaj au intrat circa 50-60 de militari şi elevi şi cu bastoanele din dotare au început să lovească toate persoanele reţinute, indiferent de vârstă sau sex... Cu această ocazie am primit mai multe lovituri de bastoane şi bocanci, pierzându-mi cinci dinţi din maxilar. În urma agresiuni la care am fost supus în perioada respectivă am rămas cu infirmitate fizică permanentă şi sluţire'. În seara zilei de 15.06.1990 a fost eliberat.
Toma Ştefan Dumitru, 31 ani, mecanic, Direcţia Domeniului Public Bucureşti, reţinut la U.M. 0828-Băneasa. A participat la manifestaţiile din Piaţa Universităţii. În dimineaţa zilei de 14.06.1990, în timp ce se îndrepta spre serviciu, în zona magazinului Romarta Copiilor a observat cum minerii băteau cu bestialitate o tânără, fapt ce l-a determinat să intervină în apărarea fetei. Cu această ocazie a fost bătut de mineri cu bâtele şi alte obiecte contodente, apoi a fost transportat la sediul Poliţiei Capitalei. De aici a fost dus cu o dubă la şcoala de Poliţie de la Bănesa unde a fost reţinut mai multe zile.
Păun Dragoş Mircea, 24 ani, student, Facultatea de Electronică. A participat la manifestaţiile din Piaţa Universităţii, fiind vice-preşedinte la Sindicatul Liber Studenţesc şi activa şi în Uniunea Organizaţiilor Studenţeşti. În dimineaţa zilei de 14.06.1990 în timp ce se afla pe strada Oneşti în faţa sediului Uniunii Organizaţiilor Studenţeşti, a fost bătut de mineri. 'În timp ce mă băteau, mă înjurau şi spuneau că sunt student deoarece port barbă. Îmi lăsasem barbă în semn de doliu pentru tatăl meu care decedase cu 6 săptămâni în urmă.'
Şişu Gheorghe, 42 ani, şofer, comunitatea evreiască-Bucureşti. Declaraţia soţiei: Nu a participat la manifestaţiile din Piaţa Universităţii. În dimineaţa zilei de 14.06.1990 în timp ce se afla în zona centrală a Capitalei a fost bătut cu bestialitate de mineri până şi-a pierdut cunoştinţa. 'După ce şi-a revenit a plecat către casă dar în apropiere de 'Big Berceni' a căzut pierzându-şi cunoştinţa şi probabil fusese adus acasă de o cunoştinţă. După ce a fost bătut nu a mai mers la serviciu, simţindu-se rău. Soţul meu a decedat pe data de 02.10.1990 prin sinucidere.'
Ciorobea Ioan, 54 ani. Declaraţia soţiei: În ziua de 15.06.1990, în timp ce se afla în Piaţa Rosetti a văzut o femeie care era bătută de mineri, a intervenit şi ca urmare i s-a băgat un instrument contondent în ochi. 'Soţul meu, după vătămările suferite a rămas cu infirmitate, iar în anul 2001 i s-a descoperit că are cancer în zona vertebrelor care i-au fost rupte în 15.06.1990, şi, cu toate tratamentele şi intervenţiile chirurgicale efectuate, a decedat în 02.05.2003'.
Chivorchian Barbu Octavian, 32 ani, fără ocupaţie. A participat la manifestaţiile din Piaţa Universităţii. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1990, în timp ce se afla în Piaţa Universităţii, a fost bătut de forţele de ordine. 'Un militar în combinezon negru m-a lovit cu putere cu bocancul, călcând pe mâna dreaptă, iar un altul m-a lovit în piciorul stâng. Am văzut cum osul a ieşit prin piele.' A fost introdus într-o dubă fiind transportat la sediul Poliţiei TF din Giuleşti, iar de aici, la ordinul unui poliţist, a fost transportat la Spitalul Universitar unde a rămas internat 90 de zile, fiind supus mai multor intervenţii chirurgicale la braţul drept.
Voinea Ion, 37 ani, Lăcătuş mecanic, 'Electroaparataj'. Declaraţia soţiei: Nu a participat la manifestaţiile din Piaţa Universităţii. În dimineaţa zilei de 14.06.1990, în timp ce se afla pe stradă discutând cu un coleg, a fost atacat de mineri care l-au lovit în cap şi pe tot corpul până şi-a pierdut cunoştinţa. În data de 14.06.1990, ora 21.30, a fost internat la Spitalul de Urgenţă Bucureşti cu diagnosticul de politraumatism cranio-facial.
'Din acel moment, starea generală a sănătăţii soţului meu nu s-a mai îmbunătăţit. Au urmat mai multe internări până în data de 24.12.1990 când a paralizat. L-am internat la Spitalul Colentina unde a intrat în comă, l-am mutat la Spitalul nr.9 unde a fost operat la cap. Nici una din aceste intervenţii nu a reuşit, aşa că în data de 19.02.1991 soţul meu a decedat... De asemenea, îmi amintesc faptul că Ion Iliescu le-a mulţumit public minerilor pentru activităţile desfăşurate în Bucureşti. Printre alte activităţi pe care le-au desfăşurat minerii au fost agresarea şi omorârea soţului meu care nu avea nici o vină sau legătură cu manifestaţiile anti-putere din acea perioadă.'
Nicolau Nicolae, 36 ani, merceolog, Cooperativa 'Constructorul'. Nu a participat la manifestaţiile din Piaţa Universităţii. În dimineaţa zilei de 14.06.1990, în timp ce se îndrepta spre locul de muncă în zona B-dului Nicolae Bălcescu, o femeie a strigat: 'Ăsta e de la ţărănişti', apoi s-au apropiat de el mai mulţi mineri care i-au spus : 'Bă, tu ştii ce păţesc ăştia care strigă: Jos Iliescu?', moment în care a fost atacat de mineri. Unul dintre mineri a spus: 'Bine că nu a comentat, că îl omoram.' În data de 14.06.1990 a fost internat la Spitalul de Urgenţă Bucureşti cu diagnosticul plăgi ale scalpului frontal şi parietal.
Alexa Elena Eugenia, 20 ani, secretară, CHR Ambasador. Nu a participat la manifestaţiile din Piaţa Universităţii. În dimineaţa zilei de 14.06.1990, în timp ce se îndrepta spre locul de muncă, ' în dreptul intrării Facultăţii de Limbi Străine, fără motiv, am fost acostată şi lovită puternic de un grup de mineri cu o rangă metalică în spate, zona lombară, lovitură care m-a pus jos. Minerii spuneau că sunt studentă. După ce am căzut, grupul de mineri a continuat să mă lovească cu pumnii şi picioarele. După câteva minute a venit un 'miner curat', care le-a spus minerilor să mă lase în pace. ' În data de 14.06.1990 ora 11.04, a fost internată la Spitalul de Urgenţă Bucureşti cu diagnosticul contuzie lombo-sacrată..
Drăgan Sorin, 23 ani, student, Facultatea de Limbi Străine. În dimineaţa zilei de 14.06.1990 în timp ce se afla în sediul facultăţii cu mai mulţi colegi, au fost atacaţi de mineri care i-au bătut cu bâte în special în cap. 'Ne-am îndreptat spre Ministerul de Interne, în aplauzele trecătorilor care-i îndemnau pe mineri să ne omoare. Pe drum mai întâlneam mineri care ţineau să lovească şi ei măcar o dată... Am fost aşezat pe jos iar unul dintre minerii care ne-a adus s-a aplecat asupra mea şi mi-a smuls lanţul de la gât spunând soldatului : 'Doar nu am venit degeaba de la Vulcan până aici.' A fost ajutat de un medic care l-a transportat la Spitalul nr. 9 unde a rămas internat mai multe zile.
Epure Viorica, 31 ani, zugrav-vopsitor, Antrepriza Construcţii Montaj. A participat la manifestaţiile din Piaţa Universităţii. În ziua de 14.06.1990 a fost reţinută de mineri, bătută şi condusă la sediul Ministerului de Interne unde a fost agresată fizic de Emil Cico Dumitrescu. 'În urma loviturilor primite în dimineaţa zilei de 14.06.1990 cât şi a operaţiei ce mi s-a efectuat la Spitalul Fundeni, am suferit o infirmitate fizică permanentă prin scoaterea rinichiului drept.'
Dumitrescu Antonio. În dimineaţa zilei de 14.06.1990 a fost bătut de mineri. 'Am fost luat din recepţia Hotelului Bulevard de un grup de mineri pentru că am intervenit să ajut o femeie gravidă maltratată de aceştia'. A necesitat 7-8 zile de îngrijiri medicale, dacă nu survin complicaţii.
Sasu Dania Victoria, 22 ani, studentă, Institutul de Arhitectură 'Ion Mincu'. În dimineaţa zilei de 14.06.1990, în timp ce se se afla în sediul facultăţii, a fost atacată de mineri care au lovit-o cu diverse obiecte contondente, apoi a fost reţinută în sediul Guvernului 'iar la un moment dat şi-a făcut apariţia un miner murdar, care avea asupra sa o bâtă şi fără să spună nimic, a început să lovească reţinuţii cu sălbăticie cu bâta, aplicându-le lovituri în zona capului şi a spatelui.'.... 'Unul dintre mineri ne reproşa că voiam 'să dărâmăm democraţia lui Iliescu'. Pe drum, minerul 'curat' ne-a arătat un şerveţel în care se afla un praf alb pe care mi l-a băgat sub nas, constatând că avea miros de detergent parfumat. Minerul 'curat' a pretins că sunt droguri găsite la noi. Când am văzut la televizor mesajul de mulţumire adresat de Ion Iliescu, în stânga acestuia, printre alte persoane, l-am recunoscut pe minerul 'curat'.
 




16 mai 1812-16 mai 2011: 199 de ani de neuitare de la răpirea Basarabiei de către Rusia

Prin Pacea de la Bucureşti din 1812, tratat de pace semnat pe 16/28 mai 1812, între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman, la încheierea războiului ruso-turc din 1806 – 1812, Basarabia era rapita pentru prima data de catre Rusia, transmite Romanian Global News.
Războiul ruso-turc din 1806-1812 a izbucnit pe 18/28 octombrie, ţarul Alexandru I ordonând trupelor sale să traverseze Nistrul şi să ocupe Ţările Române. Cei mai importanţi factori de influenţare a războiului din 1806-1812 au fost jocurile de interese dintre Prusia, Franţaşi Imperiul Habsburgic.
La începutul ostilităţilor, toţi ambasadorii ruşi din capitalele europene au fost instruiţi să declare că Imperiul Rus nu avea "nici cea mai mică intenţie să cucerească ceva de la Turcia", urmărind doar "prevenirea intenţiei lui Bonaparte, clar exprimate de ambasadorul său la Constantinopol, de a trece armata franceză prin posesiunile otomane, pentru a ataca la Nistru".
În pofida asigurărilor iniţiale, cu ocazia semnării Tratatului de la Tilsit de pe 25 iunie/7 iulie 1807 dintre Rusia şi Franţa şi după întâlnirea de la Erfurt dintre Alexandru I şi Napoleon, ţarul a căpătat în cele din urmă acceptul suveranului francez pentru ocuparea de către Imperiul Ţarist a celor două principate dunărene – Valahia şi Moldova – în cazul victoriei ruşilor în războiul cu otomanii din 1806-1812.
Un armistiţiu a fost semnat cu sârbii revoltaţi şi s-a acordat autonomie Serbiei. Tratatul, semnat de comandantul rus Mihail Kutuzov, a fost ratificat de către Alexandru I al Rusiei cu doar o zi înainte de invazia lui Napoleon în Rusia.
Având asemenea asigurări diplomatice, ruşii au înaintat propuneri de pace negociate încă din octombrie 1811 la Giurgiu, după înfrângerea armatelor otomane la Ruse şi Slobozia. Propunerile ţariste prevedeau ca "principatele Moldova, Valahia Mare şi Mică şi Basarabia" să se alipească "pe veci la Imperiul Rus, cu oraşele, cetăţile şi satele, cu locuitorii acestora de ambele sexe şi cu averea lor", specificându-se că "fluviul Dunărea va fi de acum înainte graniţa dintre cele două Imperii".
Mediatorii britanici şi francezi au încercat să tărăgăneze cât mai mult tratativele de pace iar, în acelaşi timp, din partea ţaristă, Mihail Kutuzov depunând toate eforturile pentru încheierea păcii mai înainte de previzibila invazie napoleoniană.
Înalta Poartă s-a opus propunerilor iniţiale ţariste, Rusia declarându-se mulţumită şi cu ocupare "doar" a teritoriului dintre Siret şiNistru. Evoluţiile militare şi politice i-a determinat pe unii politicieni şi generali ruşi să ceară guvernului ţarist să accepte doar ocupareaBugeacului (viitoarele judeţe Cahul, Ismail şi Cetatea Albă). Odată cu îmbunătăţirea situaţiei de pe front, Imperiul Ţarist a cerut ferm cedarea întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru.
Tratatul de pace a fost semnat pe 16/28 mai 1812 la Bucureşti, în hanul agentului rus Manuc Bei. Tratatul avea 16 articole publice şi două articole secrete.
Prin articolele 4 şi 5, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăţi, 17 oraşe şi 695 de sate, (conform cu recensământul ordonat de autorităţile ţariste în 1817). Au trecut în componenţa Imperiului Rus ţinuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu, partea răsăriteană a ţinutului Iaşilor şi Bugeacul. Autorităţile ţariste au denumit în 1813 noua regiune ocupată "Bessarabia ".
Articolul 6 prevedea retrocedarea către Imperiul Otoman a oraşelor Anapa, Poti şi Akhalkalaki, dar ocuparea de către Rusia a portuluiSuhumi şi altor localiutăţi din Caucaz.
La Bucureşti s-au pus bazele independenţei Serbiei, care a căpătat un grad sporit de autonomie, fapt care a dus la primele iniţiative de sârbizare a românilor timoceni.
Actul de anexare a Basarabiei de către Imperiul Ţarist a fost unul fraudulos, deoarece încălca practica internaţională, cu toate normele de drept existente la moment. Printr-un manifest emis la încheierea tratatului de pace, Imperiul Rus s-a obligat să-şi retragă trupele din Moldova. De asemenea, ţarul garanta locuitorilor de pe ambele maluri ale Prutului dreptul ca, timp de un an, să se mute de ce parte a noi graniţe ar fi dorit şi să-şi vândă averea după propriul interes. În timpul acestui an, s-a înregistrat încheierea unui număr extrem de mare de vânzări şi de schimburi de moşii.
Vechiul principat al Moldovei a fost destrămat, după ce pierduse déjà Bucovina în 1774, a pierdut şi Basarabia. Cedarea de către Imperiul Otoman a părţii de răsărit a Moldovei s-a făcut cu încălcarea tratatelor în vigoare şi a dreptului internaţional (valabil în epocă), deoarece Moldova nu era provinice turcă. De altfel, diplomatul turc semnatar al Păcii de la Bucureşti avea să fie executat pentru modul catastrofal în care a condus negocierile. Pentru ţarul Alexandru I, semnarea tratatului a fost un mare succes diplomatic şi militar, el ratificând tratatul numai cu o zi mai înainte de declanşarea invaziei lui Napoleon în Rusia. Trupele retrase de la Dunăre au ajutat la lupta împotriva împăratului francez, iar Imperiul Otoman înfrânt a încetat să mai fie aliatul Franţei.
Dacă, la început, ţarul Alexandru I a încercat să câştge simpatia noilor supuşi prin asigurarea unor condiţii de dezvoltare autonome a provinciei, în scurtă vreme s-a trecut la reorganizarea Basarabiei ca gubernie, populaţia fiind supusă politicii de rusificare.
Mai mulţi tineri români de pe ambele maluri ale Prutului marchează momentul prin înconjurarea Hanului lui Manuc, locul unde s-a semnat răpirea Basarabiei, cu o pânză neagră.